Și așa se termină o poveste de milioane...

Am terminat-o. Într-un final. Am stat mai târziu decât mă așteptam, dar am terminat-o.

”Divergent” e romanul care m-a introdus în lumea lecturii din propria inițiativă. De Crăciunul din 2012 vroiam o carte. Nu știu de ce. Am intrat în librărie (pe atunci Humanitas Oradea avea alt sediu) și m-am îndreptat spre raftul de cărți pentru tineri. Am fost atras de această carte și am cumpărat-o din banii primiți de Crăciun. Am citit-o. La câteva luni, i-a urmat ”Insurgent”, volumul 2.

Am așteptat cu nerăbdare să apară și volumul 3, ”Allegiant”, în română cu titlul de ”Experiment”, chiar dacă allegiant înseamnă de fapt loial. În cele din urmă a apărut în această lună.

M-am decis ca, înainte să citesc ultimul volum, să le recitesc pe primele două și să mă uit la film. Așa, totul s-a legat mult mai clar.

Dacă nu ar fi fost ”Divergent”, eu probabil nu aș fi fost atras în lumea cărților. Și astăzi nu aș fi ceea ce sunt acum.

Sunt altruist. Sunt sincer. Sunt prietenos. Sunt inteligent. Sunt curajos. Sunt Divergent. Sunt liber. Nimeni nu mă poate controla.

De ce ne place să stăm atât de mult treji? Jurnal de-o noapte

Scriu asta în timpul pauzei publicitare de la filmul de pe ProTv. De plictiseală, am scos jurnalul de la locul său și am început să scriu. Tot din plictiseală sorb dintr-o cană de cafea în care e mai mult de jumătate din acest drog placebo care s-ar presupune că ne trezește. Aș vrea să îmi aprind o țigară, dar am rămas fără, și în plus, dacă aș face-o, maică-mea ar simți fumul. La urma urmelor, distanța dintre camera mea și alor mei nu e atât de mare.

Când se termină pauza, eu mă opresc din scris până la următoarea. Pun pixul negru jos și mai iau o gură din lichidul cu aspect respingător.

Mă uit la ceas. 23:39.

Astăzi vroiam să citesc toată ziua, dar nu am făcut-o. Aseară am terminat ”Insurgent” pe la miezul nopții, iar apoi am stat treaz până pe la 1:30 și am citit aproape 200 de pagini din ”Experiment”. De ce? Nu cred că motivul a fost pentru că am fost captivat de carte. Bine, am fost captivat, dar în realitate am vrut să văd cât rezist. Cât rezistă ochii mei obosiți după o zi de seriale. Astăzi nu am citit nici măcar 100 de pagini. Vroiam să îmi testez rezistența din nou astăzi, și chiar așa voi face. De ce? Pentru că îmi place să stau treaz până târziu. De ce? Nu știu.

00:23. ”Hellboy” nu e gata. Acum e doar publicitate. Am compus un citat să se potrivească temei, după care sorb din cana de cafea (prima dată de la ultima pauză publicitară) și conectez tableta la Internet. Chiar dacă e vacanță, nu mă aștept ca pe Facebook să fie cineva cu care să pot vorbi.

00:53. ”Hellboy” s-a terminat. Aștept să văd ce urmează după. Între timp, pierd timp pe 9gag. Încă mi-a mai răma puțină cafea.

00:58. E reluarea filmului de la 20:30. L-am văzut deja. Decid să nu butonez telecomanda, așa că sting televizorul.

01:04. Am găsit pe 9gag (surprinzător) un Book Challenge care mi-a atras atenția. am de gând să îl fac, așa că încep să îmi propun ce cărți voi citi pentru fiecare sarcină. Pe 1 ianuarie voi începe acea provocare.

01:49. Pe două foi albe am scris provocarea și ce carte am ales pentru fiecare sarcină. La unele habar nu am ce cărți să pun, dar am avut grijă să nu pun aceeași carte de două ori. Să fie din cauză că nu mă pot concentra? Ce tot spun aici? Până la urmă sciu în cafea. În jurnal nu mai există nici un pic de pastă, așa că schimb lingurița. Adorm pe scaun...

03:27. Mă trezesc speriat de scârțâitul pe care îl face scaunul meu de birou. Mă ridic. Sting becul, mă pun în pat și trag plapuma peste mine. Adorm pentru a doua oară azi și mă gândesc că a fost o prostie să mă epuizez singur. Cui vroiam să îi dovedesc că pot sta treaz până dimineața? Mie? Nu prea cred...



<<Lăsăm cele mai importante lucruri de făcut pe ultima sută de metri, și le facem când suntem mult prea obosiți de la celelalte lucruri mărunte. Dar, epuizați, și cu pleoapele pe jumătate închise, ne spunem că trebuie să facem acele lucruri chiar dacă pe certificatul de deces va scrie ”mort de epuizare”>>

O carte, o cană de cafea și muzică

Sunt nervos pe ceea ce le iese pe gură. Toate prostiile pe care le pot debita. Ținându-mi nervii în mine, știind că dacă voi spune ceva, această ultimă săptămână de vacanță nu va fi liniștită, sting laptopul, chiar dacă mai am cinci minute din ”American Horror Story”.

Aranjând locul în care am stat în camera de zi, tăcut, mă îndrept spre bucătărie și îmi fac o cafea. Un capuccino cu rom. Patru lingurițe cu zahăr. Și pun li o porție de lapte pentru cafea. De ce să nu mă răsfăț?

Continuând să tac, mă îndrept spre cameera mea. Pun cana de cafea pe o foaie de hârtie

împăturată în patru. Iau telecomanda în mână și aprind televizorul. Bun! Era deja pe Kiss Tv, deci nu mai trebuie să îl mut. Închid ochii și, ascultând muzică, meditez.

Deodată, realizez ce trebuie să fac. Mă ridic și iau jurnalul de pe raft, unde l-am pus ultima dată, chiar lângă ”Urzeala tronurilor”. Îl deschid la această pagină, și luând pixul negru, încep să scriu. Din când în când, mai sorb din cafea sau mai mut posturile de muzică. Așteptând să se usuce corectorul, intru pe Facebook și îmi salvez niște poze... despre cărți. 

Arunc o privire în mare peste ce am scris aici și îmi dau seama că am scris tot ce am avut pe suflet. Mă simt mult mai bine. Și atunci o văd pe birou, lângă mine. Nu are supracopertă, deoarece o dau jos când citesc. Mă incomodează.

După ce termin de scris aici, voi lua cartea în brațe, voi pune picioarele pe mobilă, și cu adezivele pentru citate, cu cana de cafea lângă mine și cu U-Tops la televizor, voi termina astăzi ”Insurgent” și poate marți ”Experiment”.

În următoarele zile voi fi Divergent. Nimeni nu va putea controla ce fac și ce gândesc.

Cine sunt eu?

Sunt un om pierdut în lumea cărților. În lumea asta sunt un nimeni. Sunt doar o pată neagră, invizibilă pe suprafața acestei planete. Citind, mă adâncesc într-o altă lume, iar terminând cartea, ies din acea lume ca mai apoi, citind o altă carte, să intru într-o altă lume.

Sunt un Cititor. Trăiesc un milion de vieți.

Sunt un vrăjitor care a câștigat cea de-a 76-a ediție a Jocurilor Foamei și care ca și premiu, a primit un bilet dus-întors spre Narnia, unde a devenit rege. Ajuns din nou pe Pământ am aflat că sunt Divergent pentru toate cele cinci facțiuni și pentru a fi testat am fost dus în Poiană și să alerg prin Labirint. Apoi, a venit un satir la mine, spunându-mi că m-a căutat o bună bucată de timp, ducându-mă în Tabăra Semizeilor, unde toți zeii au vrut să mă revendice ca și copilul lor. Sunt un vânător de umbre care ucide vampiri.

Am participat la Alegerea prințesei vieții mele, despre care am aflat că are cancer, dar de prost, am fumat în preajma ei ca o metaforă. Am trăit cu ea o poveste de dragoste mai intensă decât protagoniștii din A walk to remember și mai erotică decât cea a domnului Gray.

Și nici acum nu pot sta liniștit, deoarece Gandalf a decis să mă ia într-o altă călătorie.

..........................................................................................................................................

Sunt un Cititor. Viețile mele sunt nelimitate.

Eu dăinui prin litere.

Eu nu voi pieri niciodată atâta timp cât lumea citește.

Eu sunt un Cititor.

Niciodată să nu crezi ceea ce scrie un scriitor

Scrisul e rodul imaginaţiei unui om. E ceea ce se petrece în mintea lui. Ceea ce gândeşte, ceea ce simte. O poezie plină cu sentimente de dragoste, sau chiar un roman macabru. Un singur scriitor le poate scrie pe ambele. Poezia de dragoste atunci când este îndrăgostit, iar romanul (sau hai să zicem o povestire, deoarece este mai scurtă şi durează mai puţin să fie scrisă) de groază poate fi scris exteriorizându-şi sentimentele de frică, de teroare, de spaimă.

Scrisul e ceea ce face un om atunci când sentimentele, trăirile sale, dau pe dinafară, iar el nu şi le mai poate controla. O pagină de jurnal, o poezie, sau, de ce nu, o tentativă a unei povestiri sau a unui roman. În timp ce scrie, el va simţi cum se destinde de lumea exterioară, intrând în lumea imaginară a ceea ce este frumos, aşa cum el vrea să fie lumea defapt.

Dacă vei întreba un scriitor de ce a scris acel lucru, el îţi va descrie cu lux de amănunte trăirile sale din acel moment, ajungând să le simtă din nou şi chiar retrâind imaginar acel moment care l-a făcut să scrie.

Un pustnic din Munţii Anzi spunea că dacă vei întreba un scriitor despre o cicatrice exterioară, chiar dacă el nu a văzut-o până atunci, îţi va spune poveste acelei cicatrici, sau va inventa una pe loc. Aşa sunt scriitorii, inventează lucruri. Crează. 

Fără scriitori, nu ar exista cărţi. Fără cărţi nu ar exista cultură. În fond, cercetătorii britanici (scumpii noştri cercetători britanici, ce ne-am face fără ei?) au dovedit că cititul te face să te simţi cu până 70% mult mai relaxat decât când ai asculta muzică. Dar tu încearcă să combini aceste activităţi. Încearcă să citeşti în timp ce asculţi muzică, şi poate vei ajunge să te relaxezi într-un procent de până la 100%.

Scumpii noştri cercetători britanici, care aparent nu au ce face, au dovedit că la un scriitor există o şansă de 121% să sfârşească schizofrenic. Lumea pe care a creat-o ajungând să îl acapereze în acel mod în care la bătrâneţe să se creadă în acea lume. Oare C.S.Lewis a murit crezând că este un membru al societăţii narniene? Oare Aslan l-a vizitat în ultimele sale momente mulţumindu-i creatorului său?

Un mare filosof grec spunea odată să nu credem pe cuvânt ceea ce scrie un scriitor. De ce? Pentru că tot ceea ce scrie sunt minciuni. 

Defapt, nu crede nici măcar ce am scris. Totul este o minciună.

Chiar şi ultima propoziţie.

Un paradox, nu-i aşa? Un paradox cu care orice scriitor se confruntă mereu...